Poveste cu slugi și un boier

Trăia, pe vremuri, în conacul său un boier singur. În casă avea doar slujitori şi nu primea niciodată invitaţi acasă. Din când în când mai onora el însuşi cu prezenţa pe unii apropiaţi, dar în rest nu-şi părăsea locuinţa.

Într-una din zile, boierul, răpus de singurătate, a hotărât să ofere cuiva jumătate din conacul său, căutând pe oricine vrednic de bogăţiile sale, pe care urma să le dăruiască fără a cere nimic în schimb.

–          Să-l fericesc pe servitorul meu Lucian! gândea stăpânul. Este cel mai de seamă om pe care îl cunosc şi merită cu adevărat să se bucure de bogăţiile mele. Nu-l voi scoate din slujbă, ci am să-l fac secretar, dându-i cele mai alese camere în care să locuiască după program. Da, da, foarte bine! Îi voi da, în plus, comanda celorlalţi slujitori.

Lucian a fost foarte bucuros la auzul noii propuneri şi a îmbrăţişat-o fără preget. În zilele următoare şi-a cumpărat haine noi şi cărţi. Începu să înveţe, să se instruiască în timpul liber pe care îl avea, astfel încât curând putea fi socotit printre cei educaţi ai oraşului. Purtările lui Lucian s-au schimbat aproape în întregime, îndeplinindu-şi obligaţiile cu un aer semeţ, de puteai bănui că îndeplineşte o meserie deosebit de nobilă.

–          Iată aici, hârtiile pe care le-aţi cerut, domnule! pofti secretarul în cameră, cu gesturi fixe şi pretenţioase.

–          Mulţumesc, Lucian, eşti un servitor cum nu se poate mai chibzuit! Am făcut o foarte bună alegere, hotărî boierul în sinea lui. De mâine, programul tău îl voi scurta la 4 ore. În rest, te rog să mă însoţeşti, căci doresc să descopăr pădurea de lângă oraş cu plimbări în fiecare săptămână.

–          Foarte bine, domnul meu, vă voi însoţi cu mare drag!

–          Mă bucuri nespus! Abia aştept să-mi împărtăşeşti din cunoştinţele care ţi-au hărăzit o oarecare recunoaştere printre cetăţeni.

–          Cu cea mai mare plăcere! Acum, aş vrea să merg să studiez o lucrare pe care am cumpărat-o.

–          Da? Sunt tare curios, cine a scris-o? întrebă stăpânul, cu un aer că ar dori să-i facă plăcere numai servitorului.

–          Un oarecare Niccolo…

–          Un italian, am înţeles. Lectură adâncă!

–          Mulţumesc, domnul meu, o zi frumoasă! îi ură slujitorul, părăsind încăperea.

Lucian, după terminarea noului program de 4 ore, nu putea fi găsit altundeva decât în camera sa, lecturând aplecat deasupra biroului. Nici măcar Duminica nu îl însoțea pe boier la Liturghie, ci în timpul slujbei își îndeplinea aceeași sfântă – pentru el – datorie a intelectului. Secretarul a rămas foarte atașat de opera italianului pe care i l-a amintit și stăpânului său, recitind și reinterpretând vaste pasaje din lucrarea sa. A ajuns până la a-și nota fragmente importante din operă, încercând să le memoreze.

Într-una din plimbări, stăpânul casei a ținut să afle neapărat de la slujitorul său cel mai apropiat, ce anume îl ține închis clipe atât de îndelungate între pereții camerei sale. Nu putea pricepe faptul că nu vorbea cu nimeni, nici măcar cu acei confrați ai săi. În privința acestora din urmă, se mulțumea doar să-i supravegheze și comande, nimic mai mult, întreținând un raport glacial.

–          Dragul meu, te rog, spune-mi ce ți se întâmplă acolo! Suferi de singurătate? E vreun necaz care te apasă? intona stăpânul. Sper că te-am asigurat de încrederea pe care mi-o poți acorda în orice privință!

–          Nu voi ajunge nimic pentru nimeni dacă nu voi reuși să mă înalț dincolo de limitele mele! Vreau să mă întrec, fug de propria-mi limitare, însă nu de frică, ci ca s-o depășesc. Am atâtea de știut! Obscuritatea mă înfioară! mărturisea aproape hipnotizat Lucian.

–          Ai ajuns cel mai înalt după mine în casă. Nu ar trebui să te liniștească acest gând? Să-ți inspire puțină considerație față de ceea ce reprezinți tu? Pe oricare dintre ceilalți slujitori ai mei i-aș fi putut înălța ca pe tine, dar nu s-a întâmplat și asta pentru că eu pe tine te-am vrut. Ce nu te mulțumește?

–          Vreau mai mult! Da, am văzut că pot și acum nu mai am liniște. Nu te îngrijora, domnul meu, am să-mi aflu eu liniștea la un moment dat!

Stăpânul și l-a apropiat într-atât pe Lucian, încât i-a permis să-i vorbească simplu, păstrând, totuși, apelativul de ”domn”. Motivul pentru care a ales această, am putea numi-o, rezervă, nu l-a mărturisit, dar secretarului i-a produs o adâncă tulburare, așa încât a ajuns să-și împartă timpul între lectură și reflecții pornind de la această alegere a stăpânului.

”De ce și-a păstrat titlul ăsta, întru totul lipsit de relevanță? Relația dintre mine și el nu se mai potrivește cu o asemenea adresare. Să se hotărască odată! Ori suntem prieteni, ori suntem departe unul de celălalt. Ce-i drept, au început să-mi apară multe nereguli în comportamentul lui. Nu știu cum se face că nu le-am cunoscut de la început!”

Orele de lecturi fuseseră aproape de tot înghițite de această prăpastie meditativă care îl absorbea deplin. Încet, încet, tânărul secretar a început să creadă că stăpânul săvârșește o mare nedreptate în ceea ce îl privește. ”Așa nu se mai poate”, gândea, ”am să-i vorbesc deschis. M-am săturat de atâtea ocolișuri! Sunt sigur că în spatele măștii bonome își ascunde un sinistru amuzament pe seama mea și a tulburărilor mele!” Totuși, Lucian s-a gândit că mult mai sigur ar fi să nu-i mărturisească stâpănului ce îl frământă, ci să încerce să rezolve problema de la rădăcină.

–          O, Niccolo! Spune-mi tu, de nu sunt eu chiar mai înțelept decât acest bătrân ramolit! Mai deștept, în orice caz. Am să fac așa cum m-ai învățat, am să mă folosesc de mulțimea asta de slujitori din casă. Deși nu i-am văzut nemulțumiți, sunt sigur că aș putea să-i ispitesc cu mai mulți bani și un program mai bun!

Secretarul merse, deci, să vorbească în particular cu fiecare servitor. A întâlnit atât opoziții, cât și servitori dornici de alt statut în conac. În sfârșit, gândi că în momentul revoltei, toți slujitorii îl vor susține pentru că nu vor putea rezista tentației care pe el l-a învăluit cu totul.

–          Fii atent, Scaraon, mergi și îi strângi pe Baalciuc și pe ceilalți și aștepați în fața intrării, la parter! Eu o să vin de sus, din capul scărilor și o să strig la el. Dacă nu va ceda de bună voie, atunci vom sări să-l înjunghiem. Bine? îl întrebă Lucian, privindu-l drept în ochi.

–          Da, da, da! răspunse fascinat Scaraon.

Înaintea ușii de la intrare, se adunaseră mai mulți slujitori încruntați care așteptau să se întâmple ceva. Restul părea că-și vede de treabă. Sus, în capul scărilor care se întindeau înainte cum intrai pe ușă, se postase Lucian.

Ușa de la intrare se deschide.

–          Of, ce bine că am ajuns acasă, vorbea stăpânul pentru sine, abia aștept să văd ce mai face Lucian!

Boierul nu observă mulțimea adunată și continua să-și dea haina jos, de această dată singur, și să o ajeze în cuier.

–          Bătrâne, am ceva să-ți spun! strigă deodată secretarul, apăsând cu voluptate pe acel ți egalitar.

–          O, Lucian, acolo erai… dar, ce se întâmplă? întrebă stăpânul văzând de această dată scena.

–          Ai îmbătrânit, asta se-ntâmplă! stăpânul era nespus de nedumerit. Când o pasăre într-un stol îmbătrânește, alta tânără vine și îi ia locul. Ești pregătit, moșule?

–          Lucian, nu-mi vorbi atât de obraznic, începu să se mânie stăpânul. Ce înseamnă toate astea? Oare nu ți-am oferit eu mai mult decât ai fi sperat vreodată? Nu-ți convine programul? Foarte bine, îl scurtez!

–          Cu cine crezi că vorbești, cu sluga ta?

–          Păi cu cine altcineva?

–          Află că ai încurcat rolurile, bătrâne! Servitori, strigă Lucian țintindu-i pe toți cei adunați jos, pentru egalitate!!!

Deodată, înainte ca vreunul să miște un braț, se năpustiră în sală toți ceilalți slujitori, înarmați și strigând: ”pentru Stăpânul nostru!”. Nici nu se poate vorbi de o încăierare, căci revoltații au fost cu totul înfrânți, fiind dezbrăcați alături de căpetenia lor și aruncați afară din casă. La ușă s-a postat unul dintre servitorii fideli, ținând în mână o sabie, gata să-l pedepsească pe cel care avea să revină.

Fără a mai avea de ales, blestemând crunt conacul și înjurându-se între ei, au ajuns să fie bajocoriți de locuitorii de prin preajmă. Tot aceștia din urmă i-au gonit pe foștii slujitori în afara orașului, unde au trăit ca niște animale, mâncând carne crudă și urând pe toată lumea.

Boierul a fost nespus de îndurerat de întâmplarea suferită. Gândea că nu ar mai putea niciodată să aibă încredere în altcineva decât în el însuși. Se zvonește, totodată, însă, că dragostea nemărginită pe care o izvora pieptul său, l-a îndemnat să aibă grijă în casa lui de un cuplu proaspăt căsătorit. Hotărâse ca de această dată să nu mai dea greș, rămânând alături de acești noi oameni până la sfârșitul zilelor.

Sfârșit!

Răzvan

Reclame
Acest articol a fost publicat în Articole. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Poveste cu slugi și un boier

  1. Este patrunzatoare morala acestei povestiri caci imprima in suflet smerenia, iubirea, pacea, dar mai ales un lucru pe care foarte putini mai stiu sa il faca: faptul ca intai trebuie sa te uiti la tine, sa vezi cine esti tu, ce esti tu, ce reprezinti, cum ai ajuns acolo unde esti si abia apoi sa poti sa il privesti si pe celalat… Cand vei face asta, cu siguranta nu vei mai putea striga la chipul lui Hristos din celalalt…
    Raluca

Spune-ți cuvântul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s